Plesni-i-ar ochii de iarnă cu șapte cojoace

cu înfrigurare
cu înflăcărare
mușcă o babă
cu dinți galbeni
de soare
din februarie
vreo două zile
cu zambile
se parfumează
apoi oftează
- Uf, mă coc
în cojoc
și mai scutură
O poveste de iarnă
de Shakespeare
din cojoace
ursuză
suflă de pe buză
Iarna pe uliță
- Nu las copiii să se joace,
îngână,
hapsână
azvârlind un papuc
după Coșbuc,
apucată de-o streche
pe Steinbeck îl ia de ureche
și-l aruncă cu Iarna nemulțumirii
noastre cu tot
când zăpada e de-un cot,
se pune pe fapte
săltând de pe spate
cojoace vreo șapte
peste sate

acum vlaguită
și gârbovită
de straie vădană
rămâne stană,
Niobă
cu brațe inerte
vrajbă
de zile incerte
viscolite cu superbe
verbe
proverbe
turmă-ncremenită
și înzăpezită
pe-o mustață de munte
îi apar în frunte
sori
și nori
și fuioare
albe roșioare
când mână spartă
astă babă Martă
irumpe
vreo nouă zile
cu îngheț
și cu zambile
și trece din sloi
în albie de ploi
bat-o vântul
cu ninsoare
cu spuză de soare

când pielea-i de piatră zbicită
plesnește îmbobocită
eu leg o ață
cu alb și roș
pentru babă
și pentru moș.

descântec în făurar

aluniș
cu zgaibe mici
chiciurite
zgribulite
sub cojoacă
de promoroacă
îmboldit
de-un dor de soare
năzărit
după ninsoare
cu ce spuzeală
gălbeneală
colț pufos
atârni în jos
pe-un prapur de nor
ramului cocor
ferecat
desferecat
spulberat
de ninsori
pe sub sori
pe la subțiori
de cer
lacrimi de ger
crăpi pe dată
crăpi o dată
crăpi de două ori
cu o urgie
de flori o mie
de mâțișori.

Pălăria libertății

timpul ne coase ochii cu nepăsare
ca ieri am fost
împreună
copii scotocitori de taine până aproape de tărâmul
pădurii fermecate

mai întâi ciupercile roșii maronii au năpădit peste tot, apoi s-au ridicat palate
pe locul defrișat

poate și de frică
eu am fugit am scăpat
tu ai rămas agățat de fluier, copile

blestemul vrăjitoarelor
te bântuie in pupile
când la ora din noapte
târâș pe vîrfuri de vifor
arunci cu piatra din dor

suntem una cu vina
mielușica o înjunghie ritual
părinții
spre a ne ține in viață
cu sânge

Iubitul meu, nu mai plânge
e legea noastră
tu cântă înainte cu jale
mioarelor tale
când lacrimă sunt
și suspin

floare albastră

Carnaval.La Veneția.

învolburând uriașe crinoline albe iarna își face intrarea
la Veneția
gondolierii au picioroange din vâsle și aleargă pe canale
trăgând sănii cu americani costumați în Pantalone
zgribulite porumbițele din piața San Marco se ascund sub peruci de zăpadă

Serenissima lună poleiește eurocenții
din redingotele lui Marco Polo
o droaie bălțată scoate bauta made in china

dar cui îi pasă
e marțea grasă
măcar azi să uităm de
înghețul din visterii
(il fondaco dei tedeschi rânjește
cu țurțuri de-un cot)

degerați pe sub poduri
orfanii ce inhalau cândva aurolac
se pudrează cu mac

larva albă-
politicianul de la Bruxelles
tricorn și pelerină
suflă bezele dintr-o berlină
în avalanșă de râsete ca o inflație
a isteriei pe ecranele din oraș
Il Volo dell'Angelo
zboară Colombina de carne
comic de situație
Arlecchino îi strânge mâna ceremonios
când aterizează
pe clopotnița palatulului dogilor

de jos
din mulțime
penele pălăriilor se lansează pe un cer plumburiu

e noapte acum când vă scriu
poate doar am visat ce v-am spus
Bună dimineața, mască !
reverență.
m-am dus.

cui mai crede în povești

fumegă luna!

americanii au înălțat
foc de tabără

ce minciună

dacă memoria mi-e încă bună
Etan, al 13-lea rege din Kiș,
(se pare după o cină cu griș)

aflăm din tăblițe de lut sparte
a visat că zbura
pe un șoim departe
în ceruri
poate chiar să fi fost primul om pe lună

când i s-a făcut frică
privind împrejur
pământul mistuindu-se-n zare...

dar ce vorbesc,

nu-i de mirare că fumegă luna
după părerea mea

cine a ajuns pe ea
arde cărțile poeților
care s-au privit în oglinda
lacului luminat de lună

când în ochiul de lup
strălucește nebună

când poeții iau lecții de la struți

lăsați copiilor visul
de-a fi
astronauți.

Soliloc

de copilă
mă joc în pletele poeților
răsfir metafore
dansând ca fluturi beți de miresme
strecor mâna în sânul lor
o fac doar o clipă
căuș verbului
ferecat în suspin
averea lor
acest chin
al rostirii curate
visat izvor de apă vie
pun degetul pe dor, pe stelele care îmi cad în poală

azi amfora mitică-i goală de sensuri și har
dar ei
nici n-au habar


de la un timp am învațat să desenez în cărbune
și pot acum
să spun lucrurilor pe nume

ca de pildă moartea culorilor călcate de soldați
în picioare
e cenușă
pe pământ și pe soare


nici poeților nici filosofilor nu le mai pasă
Dumnezeu
biet cerșetor fără casă

alerg după frumos cu plasa de fluturi spartă
mă plimb în sus și-n jos
prin lume durerea nu iese pe gură
adevărul în artă


în ochi lumina sapă o crăpătură